Register Now

Login

Lost Password

Lost your password? Please enter your username and email address. You will receive a link to create a new password via email.

O meserie de care mai avem nevoie sau ce folosim trebuie să plătim.
Guliver/Getty Images

O meserie de care mai avem nevoie sau ce folosim trebuie să plătim.

Lucrat manual în Statele Unite, un cardigan croșetat este scos la vînzare pe un foarte cunoscut magazin online la un preț de 2.500 EUR. Prețul mare este justificat de lucrătura manuală. Compusă din pătrate colorate, legate între ele de o lînă neagră, haina este cu adevărat foarte frumoasă.

Fiecare pătrat e făcut din cinci culori diferite și niciunul nu îl repetă pe cel alăturat. Modelul cardiganului este adecvat zilei de azi, imaginat probabil de un designer angajat al brandului care îl vinde. Dacă îl privești cu atenție, recunoști elementul de bază al lucrăturii, exact așa cum îl executau pe vremuri bunicile. Fără îndoială, luni întregi o femeie a tras cu croșeta firul de lînă și a numărat ochiurile astfel încît succesiunea monotonă a ‘piciorușelor’ colorate să sfîrșească într-un strălucit mozaic sub forma unei haine, scoase la vînzare pe unul dintre cele mai scumpe și mai la modă site-uri de gen din lume.

Din cei 2500 EUR, maximum o treime va ajunge să răsplătească munca propriu zisă. Pentru minim două luni de muncă nu înseamnă nici pe departe un venit important.

Astăzi mîinile au devenit ieftine, pentru că timpul este foarte scump dacă îl măsori în bani și foarte ieftin dacă îl măsori în ore. Tocmai de aceea, produsele manuale sunt foarte rare și de cîteva zeci de ori mai costisitoare decît cele de fabrică.

Nu mai e vreme pentru împletituri colorate și complicate din mai multe feluri de lînă. Nu mai e timp nici pentru lucrături mult mai simple. În cele două sau trei luni în care o femeie tricotează un pulover de lînă cu andrelele, în China sau în India se fabrică pe bandă milioane de tricouri, sacouri sau rochii. Toate costă cîteva zeci de euro și aduc proprietarilor fabricilor profit mare, iar consumatorilor posibilitatea de a alege și de a cumpăra mult și des în fiecare an.

În zilele noastre, cei mai mulți dintre cetățenii lumii occidentale muncesc mai degrabă cu mintea, decît cu mîinile. Foarte mulți scriu. La fel și românii. Pe bloguri, pe site-uri sau doar pe facebook. O competiție a livrării de informații și de opinii împinge jurnalismul într-un circuit cu alte reguli. Este marfă multă, ieftină sau de pomană și un public foarte numeros, dornic să aibă acces la ea. Intrată acum mai mult timp în zona unei oferte prea bogate și a cursei după consumatori, televiziunea a venit cu partea ei de exagerare. Este rîndul presei scrise, transferate în online, să răspundă așteptărilor unui public neplătitor direct, care nu poate folosi unei afaceri de presă decît în măsura în care este suficient de numeros pentru a atrage reclamă.

Conținutul nu mai este generat doar de producătorul oficial de informație sau de entertainment, ci chiar de public. Publicul – competitor este o noutate absolută în materie de model de afacere și modifică semnificativ modul în care presa ar trebui să scoată bani în internet. Există azi o supraofertă de produse jurnalistice, făcute mai mult sau mai puțin după reguli, o supraofertă de păreri, o supraofertă de texte. Cu cît mai mare este numărul celor care scriu, cu atît mai fragilă este șansa de a face diferențe între oferte și deci posibilitatea de a remunera corespunzător autorii. Toată lumea poate fi jurnalist sau editorialist și prea puțini mai sunt jurnaliști tocmai pentru că sunt prea mulți cei care cred că sunt.

În afară de aportul de conținut, publicul are și o intervenție neintenționată dar esențială, asupra imaginii domeniului. Ce importanță mai are pentru un consumator o marfă pe care o poate produce oricine? Fiecare prețuiește prea mult părerile pe care le are și pentru că poate, le face publice. Concomitent, opiniile altora valorează prea puțin. Pentru că putem realiza și noi înșine ceva, indiferent de calitate, nu mai vedem diferențele sau le acceptăm cu greutate. Priceperea sau talentul nu mai recomandă un jurnalist sau un scriitor. Sunt astăzi multe alte iscusințe care te pot ajuta să ajungi la un public suficient de numeros.

 

Rapiditatea difuzării unei informații este esențială. Asta pare a fi însă singura referire la timp care contează în jurnalismul de azi. În rest, consumul de timp este mai degrabă un handicap. O analiză, o investigație jurnalistică, un reportaj au nevoie de zile sau săptămîni pentru a fi făcute și în foarte puține cazuri e vreme pentru ele. Răsplata financiară sau de public nu diferă în cazul livrării unei informații primite de-a gata pe twittter și livrate fără efort sau în acela al publicării rezultatului unei munci de săptămîni sau chiar de luni. Timpul investit într-un text scris nu este recompensat diferit, în funcție de cît a durat execuția. Nici timpul petrecut de un autor în pregătirea sa proprie sau în specializarea într-un domeniu nu face o diferență prea mare. La fel de ușor se propagă și este receptat un text fără substanță sau chiar lipsit total de argumente, ca și un material documentat. Ajutat de un limbaj corespunzător și într-un context favorabil, primul are șanse să nască dezbateri și să impună păreri.

 

Foarte puțini sunt dispuși să plătească pentru informație și analiză. Iar dacă ne uităm la români, aproape nimeni. Și informațiile și analizele se găsesc în surplus și se revarsă peste noi. Internetul permite fabricarea și livrarea de produse pe scară industrială, dar spre deosebire de industriile profitabile, media este rareori pe profit. Pe termen lung, modelul este greșit. Jurnalismul dispare sau se modifică iremediabil și pentru că practicanții acestei meserii nu primesc suficiente recompense financiare. Și aici intră și ziariștii, dar și deținătorii afacerilor de presă. Iar recompensele nu vin pentru că lumea de azi este pe cale să desființeze toate posibilele grile de evaluare în domeniul scrisului și poate chiar și al entertainmentului. Succesul poate fi obținut în afara sau împotriva vechilor reguli, inclusiv ale celor de scriere. Fără reguli este noua regulă. Totul este posibil și permis oricui.

Din lipsă de recunoaștere a importanței lor, răspunderea informației lansate și a cuvîntului folosit se estompează și ele.

Neplătit de public, conținutul oferit de publicații are puține șanse să se susțină dacă este vorba despre o afacere curată. Cele mai multe posibilități sunt ca produsul să se deterioreze constant, iar cînd oferta nu mai respectă un standard onorabil, orice încercare de a cere bani devine imposibilă. Publicul care inițial nu dorește să plătească are de acum suficiente motive, perfect întemeiate, să nu o facă. Asta este situația presei românești astăzi. Cu foarte puține excepții, a trecut deja limita care transformă un produs vandabil într-un unul pe care nu mai vrea mai nimeni să-l cumpere. E o chestiune de timp pînă cind nici nu va mai dori nimeni să-l facă sau să știe să-l facă.

O combinație de neîncredere și desconsiderare precum și posibilitatea unui acces permanent la surse de informare, chiar și de calitate îndoielnică, dau puține șanse presei scrise să supraviețuiască în online, iar jurnalismului să-și păstreze standardele.

Ideile și cuvintele sunt astăzi pe toate paginile de internet. Dar așa cum, după spusele scriitorului englez Howard Jacobson, un roman nu este doar rezumatul unui roman, un produs jurnalistic nu este egal nici pe departe cu orice text de blog sau de facebook. Și nici măcar produsele media mai elaborate nu sunt egale între ele. Și deși foarte puține, se mai găsesc astăzi și publicații românești la care ar merita să plătești un abonament.

Chiar și livrată online, este nevoie ca presa să ceară bani consumatorilor. Bani care să reflecte corect calitatea oferită. Un articol muncit trebuie să coste mai mult decît o informație luată de aici și pusă dincolo. Și este esențial ca publicul să accepte ideea plății pentru acces la informație. Așa cum cumpărăm haine sau mîncare, este nevoie să plătim munca făcută pentru scrierea unui articol sau a unui editorial, cunoștințele folosite, ideile exprimate coerent, informațiile la care nu am avea acces dacă altcineva nu s-ar strădui să le obțină pentru noi. Nimic din ce avem nu am primit gratis. Am plătit diferit sau am refuzat să plătim pentru ce nu ne trebuie. Dar am avut în cele mai multe din situații un preț în față. Pe care l-am acceptat sau nu.

A deține o informație, a citi un text argumentat, a parcurge un articol care oferă conexiuni neașteptate și ridică întrebări nebănuite este oare mai puțin valoros decît a avea un obiect în posesie? Puse pe net, cuvintele și ideile sunt mai accesibile și mai ieftine decît orice altceva astăzi. Fără dorința și capacitatea de a le mai evalua corect, le pierdem.

Deja este posibil un viitor în care jurnaliștii să ajungă precum cei care știau odinioară să lucreze cu croșeta. Prea puțini care să mai știe cum se face o meserie și în același timp prea scumpi ca să-și mai poată permite cineva rezultatul muncii lor.

Update: Romanul scriitorului englez Howard Jacobson „Vremea Maimuțelor”  a apărut anul acesta la RAO. Este o poveste despre oamenii care scriu și meseria scrisului în ziua de azi.